0722 323 533 (de luni până vineri, între orele 12:00 - 14:00) contact.info.nmg@gmail.com

      Imaturitatea Emoțională – boală secolului XXI !

      Care sunt consecințele imaturității emoționale?

      Bolile incurabile, bolile cronice, schizofrenie, psihoze, disperare de viață, frici. Aspecte care îți pot salva viață dacă ai probleme cardiace, de tensiune, de ochi, oase sau cu organele de simt!

       

      Cum s-a ajuns că oamenii să fie în masă imaturi emoțional?

      Paradoxal avem multe mijloace de comunicare în masă (telefon mobil, internet, rețele de socializare: Facebook, Tweeter, etc), în consecință ar trebui să fim mai apropiați unii de ceilalți. Însă în Realitate trăim în traume emoționale care pleacă dintr-o falsă Comunicare, din o falsă relație de iubire.

      În esență comunicarea înseamnă cu totul și cu totul altceva: o prezența vie, nu o interfață electronică! Am ajuns la situația aberantă de a face amor prin intermediul computerului: video chat, electronice de produs senzații… în care relațiile sunt în realitate suspendate și apar deviații psihice și o multitudine de boli fizice și afective!!!

      Deși avem un potențial energetic cu care am putea ține un oraș că New York-ul timp de o luna cu tot ce înseamnă electricitate, folosim această energie că să facem cu ea bariere împotriva vieții, împotriva firescului, astfel încât nici nu începe bine ziua că suntem obosiți, plictisiți, epuizați, triști, frustrați și furioși.

      Poți învață despre câteva teorii care va pot ajută să înțelegeți dinamică din cuplul vostru și să conștientizați schimbările pe care le puteți face. Vom aborda etapele dezvoltării cuplului și specificul nevoilor fiecărei etape.

      Așa cum noi trecem de la o vârstă la altă, de la stadiul de bebeluș la cel de copil, apoi la adolescent și cuplul trece prin mai multe stadii de transformare.

      Când unul dintre parteneri s-a schimbat și simte nevoia să treacă în alt stadiu celălalt se opune la această schimbare și așa apar conflicte.

      Cel mai mare dar pe care îl putem face copiilor noștri este să le creștem încrederea în ei!

      Cinci tumori care nu sperie pe nimeni, desi sunt tumori in toata regula

      Ce este “cancerul” conform Noii medicine germane și al adevărului verificabil?

      Nimic altceva decât o schimbare – sub controlul permanent al creierului și la comandă lui – a unui țesut anume pentru a suplimenta sau reduce anumite funcțîi ale organului respectiv.

      Există două feluri de schimbări :

      a) o creștere a țesutului – numită în termeni negativi “tumoare”, “cancer”.

      b) o diminuare a țesutului – numită des “necroză”, “ulcerație”, “demineralizate”, “osteoporoză”, “cancer” (de ex. cancer de oase).

      Deci un anumit țesut ori crește funcțional și că volum că să producă mai mult dintr-o substanță anume sau să proceseze mai bine ceva, de exemplu: suc gastric (curbură mare a stomacului), lapte (glandele mamare), hormoni (glanda tiroidă, etc)

      Ori țesutul respectiv se diminuează că volum și în funcționalitate că să producă mai puțîn sau să proceseze mai puțîn sau să lărgească un canal: ulcer gastric (în curbură mică a stomacului), dermatită (ulcerație a pielii), ulcer la colul uterin sau bronșită sau amigdalita în faza inițială.

      În ambele cazuri nu-și prezente de regulă deloc dureri, căci sunt procese necesare și corpul reduce sensibilitatea nervilor în mod intenționat. Durerile apar de regulă de abia în faza a două. Tumorile și necrozele/ulecratiile deci în mod normal nu dor în faza inițială.

      După ce nu mai are nevoie de aceste schimbări corpul le repara singur: tumorile le destramă cu ajutorul microbilor și a fungilor (care sunt mereu la controlul și dispoziția corpului precum pompierii și gunoierii la dispoziția orașului) sau, în cazul doi, găurile și ulcreatiile sunt reparate cu formarea de țesut (diviziune celulară) sau, în anumite organe prin formarea de chisturi (rinichi, ovare) care au aceleași funcție că și unitatea respectivă.

      Oamenii au fost educați în idea că în corp totul este static, că într-o mașînă. Că mărimea organelor și a vaselor, grosimea pielii sau a mucoaselor sau densitatea oaselor trebuie să rămână constanța, că într-o mașînă moartă.

      Faptul că corpul dispune de puterea și necesitatea de a schimbă orice organ sau țesut după necesități, este ceva mai necunoscut pentru omul de rând și pentru medicină decât față ascunsă a lunii. Și asta deși există dovezi clare și arhicunoscute pentru această capacitate.

      Se poate dovedi ușor că aceste 2 faze de schimbare și reparație a țesuturilor din corp – de orice natură – nu sunt decât procese

      inteligente, necesare și controlate de creier și nicidecum urmarea unor “greșeli”, “boli”, “denaturari” sau “atacuri”.

      Mărirea sânilor în vederea alăptării copilul

      Cred că nu trebuie dovedit cât de mult se schimbă volumul și randamentul sânilor la o femeie care a născut. Schimbările funcționale și în volum sunt enorme și se văd de la o poștă! Însă conform medicinii avem de a face cu o tumoare în toată regulă care a crescut în numai puține luni și chiar în mod vizibil. Deci o creștere rapidă și că urmare o tumoare malignă! Tumoare malignă este în medicină ceva care crește mai repede și are celule mai mari, căci atunci când o creștere rapidă este necesară corpul face celulele mai mari. Simplu și efectiv. Și totuși nimeni nu-și face griji de această tumoare, în comparative cu exact același process la o femeie care nu are un copil mic pe care tocmai îl alăptează.

      Conform Noii medicine germane, cauza reală a “cancerului de san” este un conflict creeat de grijă pentru sănătatea cuiva sau pentru integritatea “cuibului”, a familiei. La acest conflict apare comandă : mărește sânul stâng sau drept în funcție de persoană bolnavă că să îi poți da lapte, căci este bolnavă“. În urmă unui program important care asigura supraviețuirea sugarilor la boli, cumva corpul crede că orice bolnav este un copil care are nevoie de lapte că să mănânce mai bine să-și învingă boală, atunci când această grijă este mare.

      În acest caz cresc însă numai glandele mamare și nu tot sânul. De îndată ce grijă această a trecut, corpul destramă glandele mamare mărite, printr-un process tuberculos cu puroi și secreție. Totul se petrece la comandă creierului, tot așa cum este și în sarcina.

      La sarcina, creșterea sânilor apare în urmă comenzii “sunt însărcinată” .

      Ce se întâmplă oare cu sănii uriași după ce mama a oprit alăptarea ? Este nevoie de operație, tăierea sânilor sau citostatice și radiațîi că să ajungă la mărimea inițială? Deloc ! Corpul reduce acum numărul de celule dându-le comandă să moară și diminuand astfel toate țesuturile în mod inteligent : vase sanguine, glandele care produc lapte, ductile mamare, pielea, țesutul conjuctiv. O necroză (moarte celulară) voită la toate țesuturile care trebuie diminuate. Simplu și efectiv.

      Menstruația

      Mucoasa uterului crește exact că orice altă tumoare în fiecare luna și nimeni nu se îngrijorează de asta atâta vreme cât se petrece acest lucru. Ea crește tot la comandă creierului, că orice lucru care crește în corp și indiferent dacă noi considerăm că este ceva ”bun” sau “rău”, cu rost sau fără. Această creștere este necesară pentru perpetuarea speciei fiind un program biologic.

      De îndată ce a trecut un anumit timp, dacă nu a existat o fecundare a ovulului, mucoasa însă este destrămată, tot la comandă creierului și iese din corp împreună cu ceva sânge. De fapt nu există sângerare menstruală ci numai eliminarea mucoasei uterului, destrămate la nivel celular.

      Luna de luna, orice femeie fertilă de pe pământ experimentează procesul bifazic descoperit de Dr. Hamer pt. jumătate din boli: creștere în prima faza pentru a asigura o anumită funcție și distrugere în faza două, când nu mai este nevoie de țesut.

      Deși orice femeie face lunar cancer la mucoasa uterului, nici un medic nu face panică din cauza asta (încă!).

      Și nici un medic nu se miră de miraculoasă vindecare spontană și eliminarea acestei tumori pe cale naturală, datorită unei necroze voite, deși ar fi cazul.

      La o tumoare de exact același tip din intestin – cu sangeri din anus în faza de vindecare și destrămare tuberculoasă, orice oncolog ar urlă imediat panicand pacientul: “cancer!!!, trebuie să te operăm cât mai repede și să-ți dăm citostatice, căci altfel mori. Este UNICA șansă! Vindecări spontane sau autovindecari nu există! Dacă nu faci nimic mori.”

      Uite că milioane de femei nu mor, deși nu fac “nimic” în ruma acestor tumori uterine lunare. 12 tumori pe an urmate de fiecare dată de necroză și expulzare, dacă femeia nu rămâne însărcinată.

      Sarcina și fătul

      Medicină afirmă sus și tare că tumorile canceroase cresc fără un motiv și “necontrolat”, că un intrus răuvoitor care vrea să facă neapărat rău corpului. Tumoarea este după medicină : invazivă sau inofensivă (malignă sau benignă), fără absolut nici un rost sau sens biologic sau de altă natură. Practic doar ceva care trebuie tăiat și distrus cât mai brutal și mai repede.

      Cauza lor încă nu se știe în medicină, mai precis nu se dorește să fie cunoscută că să nu strice afacerile de sute de miliarde de dolari cu operațîi, citostatice și radiațîi, morfină, oxigen, transfuzii de sânge, sicrie și locuri de cimitir.

      Însă astfel de tumori în sensul medicinii nu au cum să existe și nici nu există de fapt. Totul este o invenție bună să le facă frică oamenilor.

      Practic nu există nici un singur proces în corp care să nu fie controlat de creier, indiferent de natură lui.

      Dacă produsul însă îi place pacientului sau nu, este însă o altă treaba. Căci și o sarcina, deși în sine e ceva bun, poate să nu-i convină unei femei și să avorteze.

      O altă dovadă a tumorilor controlate de creier sunt cele care apar în timpul sarcinii. Cine poate afirmă că embrionul sau fătul este “o creștere invazivă și rapidă în uterul mamei și care se face prin diviziune celulară? Fătul este chiar un om în om, deci ceva cu adevărat străîn corpului. Deci avem toate însușirile unei tumori maligne în sensul medical. De ce nu se sperie nimeni de această “tumoare”? În acest caz se formează de fapt 3 tumori care cresc paralel: placentă, cordonul ombilicat și copilul. Ele nu numai că cresc în același timp, dar cresc absolut sincronizat. Că și toate organele corpului copilului, sau burtă mamei, care cresc împreună tot sincronizat.

      Față de o tumoare a unui anumit țesut, aceste 3 tumori sunt însă extrem de complicate. Și ele îndeplinesc o anumită funcție și fără rost nu cresc nici ele. Placentă asigura un loc perfect pentru copil. Cordonul ombilical îi asigura schimbul de substanțe cu mama în ambele direcții. De îndată ce are rinichi, fătul formează și din sânge urină și urinează în placentă. Unde oare ar putea urină fătul decât în placentă și formând astfel “lichidul amniotic” ? Medicină, că și aproape toate gravidele de pe acest pământ însă nici până astăzi nu știu că lichdiul amniotic este urină copilului din placentă și că cantitatea ei poate fi diferită în funcție de nevoia de a urină a copilului. Că urmare li se poate face ușor frică cu privire la “cantitatea de lichid”.

      După naștere, care reprezintă criză epilepteoida a acestui proces numit sarcina, este imediat destrămată legătură dintre placentă și uter că să poată fi eliminată placentă de care nu mai este nevoie. În decurs de numai câteva minute sau puține ore placentă este se îndepărtează de uter prin necroză uterului, că și la menstruație sau avort spontan. Fără bisturiu și cistostatice.

      Și totuși nimeni nu își face griji de această ulcerație rapidă, care este similară cu rana de pe colul uterin, cu ulcerul gastric, cu amigdalita sau bronșită în faza inițială , cu osteoporoză sau alte “boli” la care creierul da comandă de “diminuare de țesut” de pe urmă unor conflicte prezente.

      De tumoarea numită “copil”, care nu numai că este extrem de complexă, de independența și uneori chiar obraznică (țipă, muscă, face caca pe el) nu-și face nimeni griji, ci chiar se bucură. Ciudat, deși este o tumoare cu toate atributele medicinii.

      Ea este de fapt un adevărat cancer: crește rapid – malignă, crește necontrolat (cine-i poate spune cum să crească?), este invazivă (ummple burtă mamei) și după criză epileptoida (naștere) sângerează în faza de vindecare.

      Chiar și ombilicul copilului este um miracol al procesului de necroză făcut la comandă creierului. De acest proces este nevoie că să asigure tăierea și desprinderea lui pe cale naturală și fără să facă probleme.

      Iată ce tumori există și de care oamenii și medicii nu-și fac deloc griji, deși este vorba de exact același proces că și la cancer.

      Fiind destul de oarbă, medicină poate încă nu a realizat ce procese canceroase cu tumori în faza primară și necroze în faza secundară sunt procesele de mai sus. Unele sunt chiar bătătoare la ochi căci apar lunar sau au până la 4- 5 kilograme greutate și 60 cm lungime. Să sperăm că medicină nici nu va află curând acest lucru, că să nu ne facă frică de aceste tumori, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea. Tumori care și ele au un rost, o cauza și sunt controlate, crescute și dezmembrate la comandă creierului, prin așa zisele “vindecări spontane” așa cum a arătat Dr. Hamer și așa cum arată pe viu și procesele similare ale sarcinii și menstruației.

      Interesant este faptul că fără aceste tumori nimeni nu s-ar putea naște sau nu ar putea fi hrănit la san cu lapte matern. Deci ne înmulțim cu ajutorul cancerelor și de abia Dr. Hamer a remarcat acest lucru incredibil.

      Un mare mister neobservat că atare este și procesul prin care glandele mamare transformă sângele roșu și sărat în lapte alb și gustos. Se formează deci un nou lichid în corp și asta pare absolut normal. Practic dacă întrebi un medic, o mama sau o lauza din ce se face laptele în san nu va știi să răspundă că se face din sânge și numai din sânge. Însă cum exact se fabrică știe numai Dumnezeu.

      Mulțumim Gabriel pentru că exiști în viețile noastre și pentru postările tale la subiect și clare pentru oricine vrea să fie autodidact și sănătos.

      Preluat de pe https://www.facebook.com/gabos.martinos/posts/802572313153670

      DIN COMENTARII:

      Cine a spus că nu există microbi? Există, nimeni nu contesta asta, dar fiecare are un rol anume. Și în corp șeful este creierul și le activează și anulează cum dorește. De macrofagi cu siguranță că ai auzit… Bineînțeles, că există și invazii prin locuri greșite..că de. ex cele cu Salmonella. Chiar dacă e prezența în mod natural în intestinul gros, Salmonella stă acolo cuminte. Când însă corpul o depistează în stomac, sau duoden, unde nu are ce caută da totul afară prin diaree.. Dacă microbii nu ar avea rolul de gunoieri, așa cum sunt și în corp, tu azi nu ai avea de lucru. Și nimic nu s-ar putea strică în natură. Iar cadavrele noastre și tumorile nu ar avea cine să le distrugă. Așa că bucură-te de microbi că și de pompieri. Ambii vin de abia atunci când e nevoie de ei. Sau vrei să-mi spui că prezența pompierilor undeva înseamnă că au dat mereu foc ? Uite că la bacterii medicină crede că sunt mereu cauza și nu urmarea…

      Savantii americani descopera ca de fapt chimioterapia sporeste cresterea tumorala

      Poate chimioterapia vătămă celulele sănătoase?

      Spui că nu-i așa? Nu ai nevoie de facultate că să îți dai seama de asta. Otravă omoară nediscriminatoriu – întotdeauna a făcut așa și tot așa va face mereu. Deși vatamand celulele sănătoase, chimioterapia mai declanșează la ele și secreția unei proteine care susține creșterea tumorală și rezistență la tratament.

      Cercetătorii din Statele Unite au făcut o descoperire „complet neașteptată” atunci când au căutat să explice de ce respectivele celule canceroase sunt așa de rezistente la tratament în interiorul corpului uman, când în laborator sunt așa de ușor de omorât.

      Doar prin intermediul forțelor care au conspirat cu grijă pentru a deturna progresele semnificative ale cercetării și tratării cancerului a reușit chimioterapia să ajungă metodă preferată și recomandată în combaterea acestei epidemii mortale. Gândiți-va, în ce realitate trăim noi? Este oare una în care tăierile, otrăvurile și arsurile sunt singurele cai acceptabile de a trata cancerul?

      Nici un medicament chimioterapeutic nu a reușit vreodată să vindece sau să rezolve efectiv cauzele ce stau la baza cancerului. Chiar dacă medicină convențională le consideră „pline de succes”, tratamentele chimioterapeutice fac față doar simptomelor, de obicei cu costurile de a interfera cu alte prețioase funcții fiziologice ale pacienților și care vor cauza ulterior efecte secundare. Nu există ceva precum un medicament fără vreun efect secundar.

      Cercetătorii au testat efectele unui tip de chimioterapie asupra țesutului colectat de la bărbați cu cancer la prostată și au găsit „dovezi ale deteriorării ADN-ului” după tratament, la celulele sănătoase.

      Chimioterapia acționează prin inhibarea reproducerii celulelor ce se divid rapid, precum cele găsite în tumori.

      S-a desoperit că celulele sănătoase vătămate de chimioterapie au secretat mai mult dintr-o proteină numită WNT16B, care amplifică rată de supraviețuire a celulelor canceroase.

      „Sporirea cantității de WNT16B a fost complet neașteptată”, a spus AFP coautorul studiului, Peter Nelson de la Centrul de Cercetări asupra Cancerului Fred Hutchinson. Proteină a fost preluată de celulele canceroase din vecinătatea celulelor vătămate.

      „WNT16B, atunci când este secretată, va interacționa cu celulele tumorale din imediată vecinătate și le va face să crească, să invadeze și, cel mai important lucru, să reziste terapiei ulterioare”, a mai adăugat Nelson.

      În tratarea cancerului, tumorile răspund adesea bine la început, dar acest lucru este urmat de o rapidă reluare a creșterii tumorale și apoi de rezistență la chimioterapia administrată în continuare.

      Rată reproducerii celulelor tumorale este accelerată între tratamente

      „Rezultatele noastre indică faptul că răspunsul la deteriorare în celulele benigne… ar putea contribui în mod direct la cinetică sporită a creșterii tumorale”, a fost consemnarea în scris a concluziilor echipei.

      Cercetătorii au spus că au confirmat descoperirile lor la tumorile cancerului la san și a celui ovarian.

      Pacienților cu cancere incurabile le este promis un acces mai larg la ultimele medicamente care le-ar putea oferi câteva luni sau ani suplimentari de viață, totuși mulți doctori au fost îndemnați să fie mai precauți în oferirea de tratamente anticanceroase pacienților în faza terminală, întrucât chimioterapia poate face mai mult rău decât bine, sfat sprijinit de studiul lui Nelson.

      Investigația Națională Confidențială În Rezultatele Tratamentelor și Decesul Patientilor din Statele Unite (Național Confidențial Enquiry into Patient Outcome and Death – NCEPOD) a găsit că mai mult de patru din zece pacienți care au primit chimioterapie către sfârșitul vieții au suferit efecte potențial fatale datorate medicamentelor, iar tratamentul a fost „neadecvat” în aproape o cincime din cazuri.

      Mai mult de jumătate dintre toate cazurile de cancer, ale tuturor pacienților, suferă de toxicitate semnificativă datorată tratamentului. Tratamentul mai poate avea că rezultat infecții ce amenință viață pacienților sau pacienții pot muri doar datorită cancerului.

      Când a fost întrebat despre cum să se îmbunătățească răspunsul pacientului la tratament și rezultatele respective, Nelson a dat replică „alternativ, ar putea fi posibil să se utilizeze doze mai mici și mai puțîn toxice de terapie”.

      Concluzia finală este că de fapt chimioterapia distruge practic toate celulele și sistemele, înainte de a ajunge efectiv la cancer. Asta înseamnă că sistemul tău nervos central, sistemele cuprinzând diverse organe și sistemul tău imunitar (pentru a numi doar câteva) sunt toate compromise, chiar și la ani de zile după întreruperea tratamentului. Uită despre cancerul care te omoară, deoarece chimioterapia va face o astfel de treaba mult mai bine pe termen lung.

      Chimioterapia cauzează moartea celulelor cerebrale sănătoase cu mult după ce s-a încheiat tratamentul și poate fi una dintre cauzele fundamentale ale efectelor cognitive secundare – sau „chimiocreierul” – pe care le experimentează mulți pacienți cu cancer. Tratamentul convențional al cancerului este o fraudă masivă și costisitoare – un nontratament care îmbolnăvește și omoară chiar mai mulți oameni decât „vindecă”. Nu poate niciodată vindecă ceva, deoarece otrăvește corpul, ceea ce nu poate cauza decât mai multe boli în viitor.

      Chestiunea (dacă chimioterapia prelungește cu adevărat viață sau nu) probabil nu mai poate fi decisă. În studiile clinice producătorii de medicamente compară întotdeauna noile lor medicamente cu vechile otrăvuri celulare. Nu există grupuri de control care să nu primească nici un fel de tratament.

      Pentru a primi permisiunea de intrare în piață, este de ajuns că ei să realizeze un avantaj „semnificativ statistic” într-un grup mic de subiecți selectați special și comparați cu cei tratați cu o otravă celulară deja aprobată.

      Articol scris de Marco Torres, specialist în cercetare, scriitor și partizan al stilului de viață sănătos. Acesta deține diplome în Sănătate Publică și Știință Mediului și este speacker profesionist pe subiecte precum prevenirea bolilor, toxine din mediu și politici de sănătate.

       

      Surse utilizate:

      http://preventdisease.com/news/12/062412_Cut-Poison-Burn-A-Must-See-Documentary-Illuminating-The-Truth-About-Cancer-Treatment.shtml

      http://www.healingcancernaturally.com/chemotherapy-useless.html

      http://www.sott.net/article/227480-FDA-effectively-declare-that-chemotherapy-is-ineffective

      http://www.sciencedaily.com/releases/2008/04/080422103947.htm

      http://preventdisease.com/news/12/022112_Sour-Sop-Fruit-100-Fold-Stronger-At-Killing-Cancer-Than-Chemotherapy.shtml

      http://preventdisease.com/news/12/080812_Surprised-US-Scientists-Find-That-Chemotherapy-Boosts-Cancer-Growth.shtml – cancer chimioterapie

      Materialul este preluat de pe http://viataverdeviu.ro/chimioterapia-sporește-creșterea-tumorală/

       

      MULȚUMIM!

      Planta care distruge celulele canceroase

      Desi e considerata de multi o buruiana incomoda si nefolositoare, papadia este o planta medicinala deosebit de valoroasa, potrivit doctorulzilei.ro.

      Radacinile de papadie contin taraxacina – un principiu amar deosebit de valoros in tratarea bolilor digestive. Frunzele contin proteine, glucide, vitaminele A, B, C si D. De regula, medicii specialisti in bolile de ficat stiu ca papadia are o influenta cat se poate de benefica asupra ficatului. Tulpinile proaspete, din care se consuma cate 5-6 pe zi, in stare cruda, ajuta rapid in hepatita cronica. In icter si in afectiunile splenice, papadia se foloseste, de asemenea, cu succes.

      Persoanele bolnavicioase, care se simt obositi, ar trebui sa faca o cura de 14 zile cu tulpini proaspete de papadie. Aceste tulpini ajuta la cresterea poftei de mancare, imbunatatesc sucul gastric si curata stomacul de tot felul de substante care se elimina greu. Tijele proaspete pot dizolva fara dureri calculii biliari, stimuland activitatea hepatica si biliara. Pe langa saruri minerale, papadia contine substante curative si de sinteza foarte importante pentru inlaturarea tulburarilor de metabolism. Datorita efectului sau depurativ, ajuta in artrita si reumatism; inflamatiile ganglionilor se retrag, daca se tine pana la sfarsit cura de 3-4 saptamani, cu tulpini proaspete.

      Radacinile mancate crude, la fel ca si cele uscate din care se prepara ceai, au efect depurativ, de stimulare a digestiei, sudorific si diuretic, precum si stimulant. Ele fac sangele foarte fluid, fiind considerate un mijloc excelent contra sangeului ingrosat. Pentru prepararea ceaiului, se pun peste noapte 1-2 lingurite (cu varf) de radacini intr-un litru de apa rece, se incalzeste a doua zi pana incepe sa fiarba si se filtreaza. Aceasta cantitate se bea, inghititura cu inghititura, cu o ora inainte si o ora dupa micul dejun.

      Planta mai este recomandata ca remediu in toate bolile unde exista un dezechilibru glandular. Astfel, ceaiul de papadie este indicat in cazurile de obezitate, in boli de ficat (marind secretia biliara), in normalizarea circulatiei sangelui si pentru marirea poftei de mancare. Preparatele din papadie au efect benefic in tratamentul hipertensiunii arteriale, insuficientei cardiace, aterosclerozei, gutei si reumatismului. De mentionat ca, in hipertensiune si boli cardiace, in special in faza decompensata, administrarea remediilor din papadie necesita o atenta supraveghere medicala si se face numai cu acordul si sub indrumarea medicului curant. Este folosita cu succes in multe cazuri de gastrite hipoacide si dispepsii, precum si in tratarea dischineziei biliare si pentru prevenirea formarii calculilor biliari. 

      Efectul diuretic este exploatat si in cazul calculilor renali sau uretrali, prin marirea fluxului de urina urmarindu-se eliminarea acestora din caile urinare. Prin diureza pe care o produce, papadia face ca toxinele din corp sa se elimine si ajuta indirect in tratarea eczemelor si altor boli de piele. Datorita continutului de vitamine A si C, papadia mai este mentionata si ca un posibil agent antioxidant si anticancerigen. Departamentul de Chimie si Biochimie al Universitatii Ontario a demonstrat ca extractul din radacina de papadie poate induce eficient apoptoza (moartea programata) in celulele melanomului.

      In studiul initial reactia chimica creata de extractul de papadie a fortat celulele canceroase sa ineapa sa se dezintegreze in primele 48 de ore de la tratament si nu au fost afectate celule sanatoase. Cercetatorii au observat ca tratamentul continuu cu extract din radacina de papadie in doze mici a fost eficient pentru a elimina cele mai multe celule canceroase.

      Citeste mai mult pe realitatea.net: http://www.realitatea.net/planta-care-distruge-celulele-canceroase_1333225.html#ixzz2nCmpd8HR

      De ce să nu ne tundem părul?

      Moda părului nostru ar putea fi doar un trend, dar dacă vom cerceta, vom afla că singuri ne-am privat de una dintre cele mai valoroase surse de energie pentru vitalitatea umană.

      Luați în considerare posibilitatea ca părul de pe capul vostru să poate face mai mult pentru voi decât doar să vă ajute să arătați bine. Omul e singura creatură la care părul crește mai lung pe cap, spre vârsta adultă. Lăsat netăiat, părul crește până la o anumită lungime și apoi se oprește de la sine la lungimea corectă pentru fiecare. Părul este un dar uimitor de la natură, poate să ajute la ridicarea energiei Kundalini (forța de viață creatoare), care crește vitalitatea, intuiția și liniștea.

       

      Tăierea Părului

      Cu mult timp în urmă, oameni multor culturi nu-și tăiau părul, considerandu-l o parte din ființa lor întreagă. Nu existau saloane de hairstyling. De obicei, când oamenii erau cuceriți sau luați ca sclavi, părul lor era tăiat ca semn recunoscut al sclaviei. Tăierea părului a fost aplicată ca pedeapsă sau ca modalitate de a scădea puterii celor înrobiți.

      Oasele frunții sunt poroase și au funcția de a transmite lumina spre glanda pineală, care influețează activitatea creierului, tiroida și hormonii sexuali. Tăierea bretonului, care acoperă fruntea, împiedică acest proces. Când Genghis Khan a cucerit China, el îi considera pe chinezi ca fiind foarte înțelepți, oameni inteligenți care n-ar fi permis să se lase subjugați. Prin urmare, a cerut tuturor femeilor din țară să-și taie părul și bretonul, pentru că știa că acest lucru va servi pentru a le menține timide și mai ușor de controlat.

      Pe măsură ce triburi sau societăți întregi au fost cucerite, tăierea părului a devenit atât de răspândită încât peste câteva generații importanța părului s-a pierdut, iar coafurile și moda s-au dezvoltat.

       

      Yogi Bhajan

      Știința părului a fost una dintre primele învățături oferite de Yogi Bhajan, când a venit în America.

      “Când părul de pe cap este lăsat să ajungă la lungimea sa completă, matură, atunci fosforul, calciul și vitamina D sunt toate produse, intră în fluidul limfatic și chiar în lichidul cefalorahidian prin cele două conducte din partea de sus a creierului. Această schimbare ionică creează o memorie mai eficientă și duce la o mai mare energie fizică, la o rezistență îmbunătățită și la răbdare.“

      Yogi Bhajan a explicat că, dacă alegi să-ți tai părul, tu nu pierzi numai acel plus de energie și hrană, dar corpul tău trebuie apoi să ofere o cantitate mai mare de energie vitală și de nutrienți pentru a continua re-creșterea părului lipsă. În plus, firele de păr sunt antene care se adună și transmit energia soarelui – sau prana – către lobii frontali – acea parte a creierului folosită pentru meditație și vizualizare. Aceste antene acționează în calitate de conductori pentru a vă aduce cantități mai mari de energie subtilă, cosmică. Este nevoie de aproximativ trei ani de la ultima tăierea părului pentru formarea de noi antene la capetele firelor de păr.

       

      Îngrijirea Părului – Kundalini

      În India, un Rishi este cunoscut ca un înțelept care în timpul zilei își bobineză/răsucește părul până în creștetul capului, pentru a-și energiza celulele creierului, apoi, pe timp de noapte, îl piaptănă în jos. Un “nod Rishi” energizează câmpul magnetic (aura) și stimulează glanda pineală din centrul creierului.

      “Activarea pinealei conduce la o secreție sporită a acesteia, care este esențială pentru dezvoltarea unoi funcții intelectuale mai înalte, precum și pentru o percepție spirituală mai mare”. Yogi Bhajan

      În timpul zilei, părul absoarbe energia solară, iar pe timp de noapte absoarbe energia lunară. Păstrarea părului în sus în timpul zilei și apoi în jos în timpul nopții ajută acest proces. Împletirea părului pe timp de noapte ajută la echilibrarea câmpului nostru electromagnetic în afara zilei.

       

      Fire de păr cu vârful despicat

      Dezlegarea și eliberarea părului poate să ducă la despicarea vârfurilor. În loc să tundeți și să vă pierdeți “antenele”, Yogi Bhajan recomandă ca peste noapte să aplicați o cantitate mică de ulei de migdale, astfel încât acesta să poată fi absorbit înainte de a-l spăla în dimineața următoare. Păstrarea pe timpul zilei a părului răsucit/bobinat peste creștetul capului/chakra coroanei și protejarea cu o acoperitoare vă ajută la vindecarea “antenelor”. Dacă aveți părul lung, vedeți dacă experiența voastră este diferită atunci când acesta este curat și încolăcit pe coroană sau lăsat jos și liber.

       

      Părul umed

      Yogi Bhajan a explicat că își usucă părul înainte de a-l ridica în sus spre de a evita o durere de cap. Când îți ridici părul ud sus pe cap, când se usucă, acesta va tinde să se micșoreze și să se strângă un pic, putând chiar să se rupă. O idee bună este ca ocazional să vă faceți timp să stați la soare și să permiteți părului curat/umed să se usuce în mod natural, ca un tot unitar.

      Tagore a spus “Când am înțeles Unitatea a tot ce Este, mi-am aruncat trusa de bărbierit în ocean. Am renunțat la ego-ul meu și m-am predat naturii. Am vrut să trăiesc în forma pe care mi-a dat-o Creatorul meu“.

      Când oamenii permit părului să crească, ei spun bun venit maturității, responsabilității de a fi complet dezvoltat și total puternic. Acesta este motivul pentru care veți găsi har și calm într-o persoană cu părul netăiat de la naștere, dacă acest păr a fost păstrat bine. Creatorul are un motiv clar pentru care ne-a dăruit părul. Se spune că atunci când veți permite părului să crească în toată lungimea sa și îl bobinați pe creștetul capului, energia soarelui – forța pranică a vieții – este atrasă în jos pe coloana vertebrală. Pentru a echilibra această mișcare în jos, energia vieții Kundalini se ridică în sus.

      Iată cuvintele lui Yogi Bhajan: “Părul vostru nu este acolo din greșeală. El are un scop bine definit, pe care cei sfinți îl vor descoperi, iar alți oameni vor râde“.

       

      De ce poarta indienii parul lung?

      Aceste informații despre păr au fost ascunse publicului de la razboiul din Vietnam incoace. Cultura noastră îi conduce pe oameni să creadă că stilul parului este o chestiune de preferință personală, că modul de a-si purta parul este o chestiune de moda si / sau de comoditate și că modul în care oamenii isi poarta parul, este pur și simplu o problemă cosmetica. În timpul războiului din Vietnam cu toate acestea, aparuse o imagine complet diferită, un aspect care a fost atent acoperit și ascuns de ochii publicului.

      La începutul anilor nouăzeci, Sally (numele a fost schimbat pentru a proteja intimitatea) a fost căsătorită cu un psiholog autorizat care a lucrat la spitalul VA Medical. El a lucrat cu veteranii de lupta cu PTSD (tulburare de stres post traumatic). Cei mai multi dintre ei au servit în Vietnam. Sally a spus, ”Îmi amintesc foarte clar o seară, când soțul meu a venit înapoi la apartamentul nostru pe Doctor’s Circle, tinand un dosar oficial gros în mâinile sale. Acesta cuprindea sute de pagini ale unor studii comandate de guvern. El a fost în stare de șoc dupa ce a studiat conținutul acestuia. Ceea ce a citit în aceste documente i-a schimbat complet viața. Din acel moment, conservatorul meu soț si-a crescut părul și barba și nu le-a mai taiat vreodata”. Mai mult, VA Medical Center i-a permis sa faca asta și alti oameni foarte conservatori din personalul acestuia i-au urmat exemplul. Dupa ce am citit documentele, am aflat de ce. Se pare că în timpul Razboiul din Vietnam forțele speciale ale Ministerului de Război au trimis experți sub acoperire pentru a recruta indieni din triburi rezervate din America în căutarea pentru cercetași talentați, bărbați duri, tineri instruiți pentru a se misca pe furiș prin teren accidentat. Ei au fost mai ales in cautare de bărbați cu abilități deosebite, aproape supranaturale, de urmărire. Înainte de a fi abordati, acești oameni atenti selectati au fost documentati extensiv în calitate de experți în urmărire și supraviețuire. Cu ademenirile obisnuite, frazele netede și testate, utilizate pentru a inscrie noi recruți, unii dintre acesti trackeri indieni au fost apoi înrolati. Odată înscrisi, un lucru uimitor s-a intamplat. Indiferent de talentele și abilitățile pe care le-au posedat inainte pe rezervatii, acestea păreau să dispară misterios, fiecare recrut nu a reușit să-si efectueze calitatile, cum erau de așteptat în acest domeniu.

      Cauzalități grave și eșecurile de performanță au condus guvernul, in urma contractului, testarea scumpa a acestor recruți si iata ce s-a descoperit.

      Când au fost întrebat despre eșecul lor de a efectua cum era de așteptat, recruții mai vechi au răspuns în mod constant că, atunci când li s-au aplicat tunsorile militare necesare, ei nu mai puteau “simti” dușmanul, nu au mai putut accesa un ”al saselea simt”, ”intuiția” lor nu mai era sigură, nu au putut ”citi” semnele subtile, precum și accesul la informații extrasenzoriale subtile. Astfel, Institutul de Testare a recrutat in continuare trackeri indieni, au decis sa le păstreze părul lung, și i-au testat în mai multe domenii. Apoi au pus cate doi oameni împreună, care au primit același scor, la toate testele. Unuia dintre ei le-au păstrat părul lung și celuilalt i-au aplicat o tunsoare militara. Apoi, cei doi bărbați au reluat testele. De fiecare dată omul cu părul lung atingea scoruri ridicate. Cu timpul, omul cu părul scurt, nu a reușit la testele în care a marcat anterior scoruri ridicate.

      Iata un test tipic

      Recrutul doarme în pădure. Un ”dușman” armat se apropie de omul adormit. Bărbatul cu părul lung este trezit din somnul lui de către un puternic sentiment de pericol și scapă mult timp înainte de apropierea inamicului, cu mult înainte ca orice sunete ale apropierii inamicului sa fie sonore.

      Într-o altă versiune a acestui test, omul cu părul lung simte o abordare și într-un fel intuiește că inamicul va efectua un atac fizic. El isi urmeaza ”al șaselea simț“, și rămâne nemiscat, pretinzând ca doarme, dar apucă rapid atacatorul și il ”ucide“, in timp ce atacatorul se apleca spre el cu intentia de a-l sugruma. Același om, după ce a trecut aceste și alte teste, a primit o tunsoare militara și nu a trecut în mod constant aceste teste și multe alte teste pe care el le trecuse înainte. Deci, documentul a recomandat ca toti trackerii indieni să fie scutiti de la tunsori militare. De fapt, este necesar ca trackerii sa isi păstreze părul lor lung.

       

      Comentariu:

      Abilitățile de supraviețuire ale oamenilor și animalelor, uneori par a fi aproape supranaturale. Știința în mod constant, a venit mereu cu mai multe descoperiri despre abilitățile de supravieturire uimitoare la om și animal. Fiecare parte a corpului depune extrem de multa munca sensibila pentru supraviețuirea și bunăstarea a corpului ca un organism intreg. Exista un motiv pentru fiecare parte existenta in sine.

      Parul este o extensie a sistemului nervos, ea poate fi văzută corect ca nervi exteriorizati, un tip de ”antene” foarte evoluate sau ”antene” care transmit mari cantități de informații importante la trunchiul cerebral, sistemul limbic și neocortex.

      Inclusiv părul facial la barbati, oferă o autostrada de informații care ajunge la creier, parul emite, de asemenea energia electromagnetică emisă de către creier în mediul exterior. Acest lucru a fost văzut în fotografia Kirliana atunci când o persoană este fotografiata cu parul lung si apoi refotografiata după ce părul i-a fost tăiat. Când părul este tăiat, primirea și trimiterea de transmisii la și dinspre mediu sunt mult limitate. Acest lucru duce la amorteala. Tăierea părului este un factor care contribuie la necunoașterea/neperceperea stresului de mediu în ecosistemele locale. Este, de asemenea, un factor care contribuie la insensibilitate în relațiile de toate tipurile. Aceasta contribuie la frustrare sexuală.

       

      Concluzie:

      În căutarea de soluții pentru evitarea primejdiei în lumea noastră, poate ar fi timpul pentru noi, să luam în considerare faptul că multe dintre ipotezele noastre cele mai de bază despre realitate sunt în eronate. Este posibil ca o parte importantă a soluției se se uite la noi în fiecare dimineață când ne vedem în oglindă.

      Povestea lui Samson și Dalila din Biblie ​(http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=16&id=46) ​conține un adevăr codificat carea ne spune despre Delilah care ii taie părul lui Samson, cel care niciodata nu mai fusese invins pana atunci, dupa care isi pierde puterile si este infrant.

       

      de C. G. Young

      Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim

      Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea.

      Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram.

      Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a cobori în materie.

      Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în teribilul joc al încarnării.

      Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile.

      Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului, să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile.

       

      A-ţi trăi propria creaţie

      De ce era nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru», pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar trăi.

       

      Experienţă

      Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria creaţie în materie.

      În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă «ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

      Treptele identificării

      Corpul

      Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fazăne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.

      Rolurile

      Apoi am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, înîncercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două,o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor si o parte întunecată, densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi fundamentale.

      Emoţiile

      Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre. Continuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.

      Mintea

      Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.

       

      Aspectele Adevărului

      Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială.

      Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.

      Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

      Expansiunea adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.

      «Cunoaşte-te pe tine însuţi», spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.

      Dar pragul pe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă întreaspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea.

       

      Poarta sacră

      De câte ori nu am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete, integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi in templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului.

      Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.

      Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.

       

      Aspectele Iubirii

      Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început!

      Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.

      La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat.Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.

      Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul pierdut! Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm înafarăceea ce ni se pare că lipseşte.

      Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe. Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă.

      Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri.

      Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.

      Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea esteinstrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă.

      Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre.

      Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.

      Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece.

      Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele,minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.

      În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru interior.

      Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte. Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată. Descoperim că «iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. Descoperirea  că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării.

      Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!

       

      Aspectele libertăţii

      Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă.

      Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior este ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat, aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.

      Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine.

      Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare.

      Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?

       

      Libertatea faţă de aspecte

      Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii.

      Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamnaîntotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări.

      Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.

       

      Eliberarea de emoţii

      Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul emoţiei?

      Atunci când suntem prezenţi în noi înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci putem alege dacă ne vomidentifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doaro vom observa până la dizolvare.

      Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare.Eliberarea de emoţie! În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.

      Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentămstarea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc.,nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi.

      Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.

      Eliberarea de identificarea cu mintea

      Cel mai important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură decreatori conştienţi.

      Descoperim repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem, astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.

      La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, de catre şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta.

      Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele. Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate.

      Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită.

      Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi laînstrăinarea de natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor.

      De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

       

      Adevăr şi libertate

      Întotdeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor fără victimă. Noi am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.

      Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre.

      Adevărata libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat.

      Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al credinţelor noastre.

      Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie.

      Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.

      Dacă credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fimanipulaţi în numele unor false idealuri colective, în detrimentul propriei fiinţe, şi înnumele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.

       

      Un fel de epilog

      Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze.

      Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.

      Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfelam deschis calea şi pentru alţii. Căci, la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate. Noi Suntem Aceia!!!

       

      Horia Turcanu

      Sursa: www.calatoriainimii.net