0722 323 533 (de luni până vineri, între orele 12:00 - 14:00) contact.info.nmg@gmail.com

Dr Ryke Geerd Hamer a plecat dintre noi în Lumina și Pace și Adevăr!

Pentru cei care nu ați aflat încă în dată de 2 iulie 2017, Dr. med. Ryke Geerd Hamer a trecut în lumea de dincolo în Sandefjord (Norvegia).

Mulțumesc, Geerd, pentru muncă ta de o viață, pentru darul minunat de conștiința făcut semenilor tăi!

Înmormântarea Dr. Hamer are loc mâine, 14 iulie 2017 la orele 11:00 (orele 12 în România) în Germania, în Westfriedhof, 91056 Erlangen, Am Klosterholz 20, statt.

Dacă simți că prezența Dr. Hamer în această lume te-a ajutat în înțelegerea funcționarii corpului și eliberarea de fricile de boli sau dagnostice sau la vindecarea suferințelor tale, dacă făcut o diferența în bine pentru viață ta sau a celor dragi ție, alătură-te nouă celor care îi trimitem gândurile noastre de Recunoștință și Iubire și îi dorim călătorie frumoasă între cei drepți acum, mâine 14.07.2017 la orele 12 (ora României) și de câte ori îți amintești de domnia să!

Și fiindcă dragă Dr Hamer iubeai brandusele, uite aici o vale de brândușe, de flori umane conștiente, care nu se împiedică de munții înzăpeziți ai ignoranței societății că să își deschidă frumusețea și să o dăruiască ochilor celor care doresc să Vadă Lumina și Adevărul!

Mergi în Pace și Lumina Suflet Blând!

Dacă dorești să afle și alții despre trecerea lui dincolo, da mai departe acest mesaj și poți scrie și un comentariu la această postare cu gândurile tale frumoase pentru Dr Hamer!

Mulțumesc că Exiști! Te Iubesc!

Conflicte de pe urmă despărțirii copilului de sânul mamei

Conform Noii Medicini Germanice un nou-născut suge lacom la sânul mamei. Copilului i s-a luat puțîn sânge înainte și la un moment dat medicul se sperie din cauza valorilor unor analize pe care oricum nu le înțelege. Că urmare copilul se ia brusc de la sânul mamei că să vadă ce-i cu el. Atât mama cât și copilul suferă imediat un conflict emoțional de pe urmă despărțirii bruște.

Ce zone oare să fie afectate în acest caz, când contactul cel mai puternic dintre cei doi are loc între față copilului și sânul mamei? Bineînțeles: sânul mamei și față copilului!

La mama i se ulcereaza (subtieaza pe dianuntru) ductele mamare, la copil se ulcereaza epiderma de pe obraji. Nu doare, nu se simte, nu se vede.

După ceva timp, copilul se aduce înapoi mamei, conflictul de despărțire se rezolva pentru ambii și se întră în faza de autoreparatie.

Că urmare, mama face “mastita” (inflamatia ductelor mamare) iar copilul face “dermatită atopica” pe obraji. Ambele fenomene fiind un MARE mister pentru orice medic alopat, deși un copil de 4 ani ar înțelege ușor ce se întâmplă de la o asemenea barbarie.

Mastitele nu apar decât rar la popoarele care nu au medici și nu nasc în spitale. Dar în clinici, spitale și maternități masita este ceva destul de des întâlnit. Mastita fac nu numai femeile cărora li s-a luat pruncul de la san ci și vacile sau oile ținute de oameni. O fac atunci când omul separă vițelul sau mielul de mama că să-i fure laptele. Și ce “tratament” da medicină umană sau veterinară în caz de mastita, des insuda chiar de ea însăși sau de crescătorii de animale?

Ce să se dea decât antibiotice, că deh, trebuie să fie o infecție cu bacterii!

Deși nu este decât o inflamație și nu o infecție. Orice reparație are nevoie de o inflamație, deci nu e ceva rău, ci ceva necesar.

Și că urmare a “tratamentelor” cu antibiotice sau cu alte toxine chimice, mamei sau vițelului i se interzic alăptarea. Iar mama își pierde des și laptele din cauza asta și copilul trebuie hrănit acum cu lapte praf, o porcărie chimicală. Iar de la laptele praf copilul va reacționa des cu diaree sau constipație. Lanțul slăbiciunilor.

Și în acest mod tinerele făpturi și mamele sunt pedepsite de prostia și orbirea oamenilor de mai multe ori și asta într-o etapă foarte importantă a vieții.

Dacă ați avut mastite după naștere, relatați despre conflictele avute.

La mastita mai există, pe lângă despărțirea de gură sugarului și cea de partener, divorțul sau gândurile de divorț, sau aflarea veștii că partenerul are o amanta, etc. “Ți-a fost smuls partenerul de la sân”.

În funcție de sânul afectat și lateralitatea mâinii la testul de aplaudat se poate spune exact dacă mastita a fost de la o separare de sugar sau de partener. La dreptacele (la testul de aplaudat) sânul stâng este raportat copilului/mamei și cel drept partenerului/tatălui. La stangacele biologic este invers. Uneori alte persoane sau animale pot fi percepute că și copiii sau partener.

Grup Facebook Noua Medicină Germanică: https://www.facebook.com/groups/191070311078605/permalink/359849877533980/

Mulțumim Gabriel!

Pe pariu ca pretinsul virus rujeolic nu exista? – Episodul 2

Episodul 1 AICI.

Weekendul trecut, la o zi după verdictul din 12.03.2015 din Ravensburg, am avut deci bucuria de a participa la o prelegere și un seminar excepțional cu dr. Ștefan Lanka în Langenargen, o mică localitate de lângă lacul Konstanz. A fost un seminar de la care m-am întors acasă mai bogată de un milion de ori, atât intelectual, cât mai ales sufletește! Îmi doresc din toată inima să pot face un transfer telepatic și să va transmit tot ce am învățat în acest weekend, promit că am să încerc -în timp- să cuprind câteva din temele discutate acolo. Oricum, nu a fost ultimul seminar la care am mers.

Când am citit în Newsletter-ul de la începutul lui martie că se va organiza acest seminar special pe tema procesului și a publicațiilor despre pojar discutate în proces, am început să-mi fac planuri că să merg acolo. Am făcut cerere de concediu, am căutat o pensiune ieftină, bilet de tren ieftin, apoi mi-am bătut capul cum să fac rost de bani pentru seminar: 2 zile = 180 de euro, pe care efectiv nu mi-i permiteam.

În final i-am scris direct lui Ștefan Lanka, i-am relatat cine sunt și cu ce mă ocup, i-am trimis link la blog că să vadă câte articole ale lui am tradus până acum, apoi i-am mulțumit pentru faptul că datorită lui am acum un copil perfect sănătos, i-am explicat că am un salariu modest și… l-am rugat de un rabat de 30%. Răspunsul lui? “EU va mulțumesc dvs. pentru angajamentul dvs. Se înțelege de la sine că sunteți invitată mea. Nu trebuie să plătiți nimic”.

Așa se face că vineri seară, după o călătorie cu trenul de aproape 5 ore, am participat -alături de alți 40 de oameni- la prelegerea lui Ștefan Lanka despre desfășurarea și mai ales despre background-ul procesului. De față au fost și câțiva jurnaliști (mă rog, unii chiar nu sunt demni de această denumire, fiind mai mult niște lachei programați să manjeasca și să discrediteze tot ce deranjează propagandă de spălare pe creier care este dictată de sus).

Iată ce dialog am avut în pauză prelegerii cu una din jurnalistele prezente:

Jurnalistă: “Îl cunoașteți personal pe dl. Lanka?”

Eu: “Nu, dar îi cunosc prelegerile de pe youtube, publicațiile și cărțile. Lui îi datorez faptul că am un copil sănătos!”

Jurnalistă: “Dar de ce? Ce a avut copilul?”

Eu: “Nu a avut nimic, tocmai asta e frumusețea, îi datorez lui Ștefan Lanka faptul că am un copil nevaccinat și perfect sănătos, care în aproape 7 ani nu a luat niciun medicament.”

Jurnalistă: “Dar… îi dați ceva?… cumpărați ceva de la dl. Lanka? … Știți, el vinde niște prafuri…”

Eu, calmă: “Serios, la acest nivel doriți să discutăm? Ok, atunci va las… O seară bună!”

Și am plecat de lângă ea.

Culmea este că aceeași jurnalistă îi ciugulea din palmă lui Lanka la finalul prelegerii, după ce aflase că acesta l-a cunoscut personal pe marele Ivan Illich, față de care jurnalistă avea o profundă admirație. A mers până într-acolo încât și-a cerut scuze de la dr. Lanka pentru că într-un articolas mai vechi îl numise “clown-ul săptămânii”… Deh, așa e când omul vine să se informeze direct de la sursă, află ceva mai multe decât de pe Mincipedia.

În caz că va întrebați, Ștefan Lanka nu vinde “prafuri”. El colaborează cu o editura online unde își vinde revistele și cărțile; această editura oferă spre vânzare printre altele două seturi (Bio-ReSet) alcătuite de dr. Lanka și recomandate că să ajute în cazuri de epicriză, situațîi cu simptome accentuate etc. Nu mai întru în amănunte despre ce este o epicriză, detaliile le aveți în articolul despre Nouă Medicină Germanică. Având în vedere că în perioadele de simptomatică puternică, lipsa de energie și aciditatea din organism pot agrava simptomele, dr. Lanka a alcătuit acest set de “prim ajutor”, care constă din produse ce pot fi cumpărate și separat din alte surse, evident, deci nu sunt produse de el, nu are licență, nu are patent, nu se îmbogățește de pe urmă lor 🙂

Contextul acestui set este următorul: la prelegerea de vineri seară Ștefan Lanka a relatat despre cum descoperise el cu întârziere Nouă Medicină Germanică din cauza antipatiei pe care o avusese inițial față de dr. Hamer. Când s-a apucat să citească și să verifice Nouă Medicină Germanică, evident că a realizat imediat că acolo sunt răspunsurile la aproape toate întrebările despre cauzele bolilor!

Citat Lanka: “Hamer mi-a luat frică de cancer și mi-a dat frică de infarct” asta deoarece conflictele teritoriale vin cu infarct în epicriză, după rezolvare. Dealtfel, dragul și binecuvântatul nostru chirurg Adrian Cacovean ne va povești cât de curând cu amănunte despre ce a trăit el în epicriză lui! Până atunci, să fim recunoscători că rugăciunile ne-au fost ascultate și acest mare om s-a pus din nou pe picioare și își va continuă misiunea existențială divină.

Ei bine, revenind la epicriză, cred că pe dr. Lanka l-a preocupat ani de zile cum să ajute oamenii să treacă mai ușor prin epicrizele puternice după rezolvări de conflicte, de aceea a studiat aspectele crizelor epileptoide și a alcătuit acest set că o trusa de ajutor esențială pentru momentele grele ale unei epicrize.

Și eu am avut o astfel de epicriză în 2013, deși atunci fuseseră mai mulți factori implicați, apoi am mai avut una chiar iarnă trecută, când ne-am petrecut Crăciunul pe malul oceanului, pe insula La Palmă, într-o atmosfera de vis, iar eu am avut niște migrene vreo 4 zile de nu-mi puteam mișcă deloc capul fără să mă sageteze niște dureri cumplite. Nu am luat nimic, mental am desfăcut sticlă de șampanie și m-am bucurat, fiindcă știam că mi-am mai rezolvat un conflict și că durerile de cap vin de la expulzarea edemelor din focarul Hamer. Evident că au trecut de la sine. Dată viitoare am să încerc să experimentez cu câte ceva din produsele recomandate de Ștefan Lanka. Va traduc și vouă ce conține setul ReSet – cu explicațiile date de dr. Lanka:

  • Picături Gelum – recomandate în epicriză cu dureri de cap puternice, migrene, atacuri cerebrale etc., aceste picături leagă amoniacul și stabilizează pH-ul sângelui. Dacă simptomele puternice sunt legate de lipsa de oxigen, aceste picături ajută la atenuarea și scurtarea crizei epileptoide.
  • Natron (hidrogenocarbonat de sodiu), foarte util pentru menținerea unei valori ideale a pH-ului din sânge la 7,38 (și multe alte utilizări). Rinichii funcționează în mod optim doar atunci când sângele conține suficient carbonat hidrogenat. În organism și în creier se produce energie în mod optim atunci când sângele, limfa, așa-zisul țesut conjunctiv și urină sunt întotdeauna ușor alcaline.
  • Benzi de testare a nivelului pH-ului, de ținut la întuneric în dulapul de baie, pentru verificarea regulată a pH-ului.
  • “Gehirn-Fit”, o combinație purificată alcătuită din componentele de baza ale substanțelor matricei (glucozamina, GAG, Glykosaminoglykanen). Cercetarea neurologică a recunoscut între timp importantă țesutului glia din creier. Există mult mai multe celule glia decât neuroni, deoarece țesutul glia alimentează neuronii cu energie, oxigen și substanță matriceala, și îi susțîn în sarcinile lor de transport energetic. Această “vată de zahăr” trebuie reînnoită permanent, iar corpul nu poate produce singur această substanță; este vorba de GAG. Pentru a evita lipsurile, pentru a atenua durerile de cap și epicrizele puternice, trebuie să ne hrănim cu toate substanțele vitale necesare sau să completăm cu aceste substanțe.
  • Maltodextrin 19 bio, maltoză, util în perioade de stres permanent, de traume apăsătoare, precum și în fazele vagotone, de vindecare. În special împotriva crampelor, a dificultăților de înghițit precum și a lipsei de apetit, maltoză ajută la depășirea lipselor energetice. 3-5 lingurițe pe zi.
  • Glucoză biologică, primul ajutor în faze acute de căderi de energie! Ajunge rapid în creier, unde poate echilibra pe termen scurt lipsa de energie și astfel poate atenua epicrizele deja declanșate. În plus, va spun din experiență mea personală că este bine să aveți întotdeauna la voi, pentru orice eventualitate, un pachețel de glucoză. Dacă unui om îi vine rău și-l vedeți cum se prăbușește (am văzut asta deja de câteva ori), ajutorul imediat ideal este să-i dați o bucățică de glucoză. S-ar putea să aibă diabet și să îi salvați viață!
  • Argilă verde; argilă creează suprafață și prin această energie în organism, având efecte benefice asupra metabolismului celular. Argilă conține diferite minerale, protejează mucoasele, ajută la digestie și la detoxifiere.
  • Manju; când microorganisme efective fermentează într-un anume mod timp de un an de zile alge și fructe, substanțele active eliberate sunt asimilabile în mod optim. Manju reprezintă un amestec de vitamine, enzime, substanțele de temelie ale proteinelor și acizilor nucleici, care sunt concentrate și combinate în mod ideal. Ele ajută imediat în situațîi de încordare extremă și de șoc, stabilizand metabolismul și ajutând la eliminarea toxinelor și a radicalilor liberi. Când organismul nu are lipsuri energetice majore, Manju este cea mai bună alegere pentru stabilizarea persoanelor în epicrize.
  • Picături Bach Rescue Remedy; ideale în situațîi de șoc, stres acut, sperieturi, panică etc., pentru a ajută persoană respectivă să depășească momentul de șoc. Picăturile Bach ajută în multe afecțiuni. Toate remediile florale Bach, precum și remediile homeopate, pot fi obținute oricând gratuit!
  • o sticlă de apă “food safe”; apă este viață și trebuie băută din sticle produse fie din material de sticlă superior, fie din material de plastic food safe, deci nu plastic ordinar. Pentru că apă să aibă un efect benefic asupra corpului, ea trebuie să aibă o energie din tensiunea superficială optimă și nu să trebuiască să fie mai întâi filtrată prin ficat. Dacă nu avem un filtru de apă bun, măcar să bem apă din sticle mai de calitate.
  • lichior de chili; pentru cazurile extreme, în care nivelul de energie este atât de scăzut încât nu ajută picăturile Gelum, natronul, apă, maltoză sau glucoză, este recomandat lichiorul de chili, pentru obținerea de energie suplimentară. Alcoolul este un solubilizant și pentru formă de energie a viețîi, fluidul din tensiunea superficială. Capsaicinul din chili poartă în el această energie, motiv pt. care ne putem și arde de la prea mult capsaicin. De asemenea, este cunoscut faptul că chili-ul școală și “morții” din mormânt, de aceea este recomandat în momente de lipsa extremă de energie și în stări de șoc foarte puternice. Se recomandă de asemenea consumul regulat de alimente piperate, pentru că metabolismul să se familiarizeze cu această formă de energie și s-o poată utiliza că formă de stocare.
  • Folie aurie izotermică; în situațîi de șoc se instalează o lipsa acută de energie și un frig interior. Aici poate ajută această folie izotermică. Dacă persoană respectivă trebuie întinsă pe jos, este recomandat să punem mai întâi paturi sau haine, apoi folia și apoi persoană. În plus, este recomandat să facem cu toțîi din 5 în 5 ani câte un curs de prim ajutor, pentru a reține toate tehnicile necesare și pentru a fi mereu la curent cu noile descoperiri în acest domeniu, atât pentru noi cât și pentru alții. Cine oferă, va primi înapoi. Când oamenii nu oferă nimic, de exemplu prin aceste cursuri, nu vor putea nici ei să primească ajutor la nevoie.
  • Un pachet de șervețele igienice de unică folosință; în cazuri de urgență, și igienă personală este importantă, de aceea se recomandă aceste șervețele igienice de unică folosință, care mai ales umezite pot avea un efect răcoritor în caz de pierdere a cunoștinței în timpul unei epicrize; se folosesc pe cap, pe bust sau pe burtă.

Eu am plătit 99,95 de euro pe acest set. Ei bine, am adunat prețul tuturor acestor produse așa cum sunt ele vândute pe internet și am ajuns la vreo 92 de euro. Dacă mai socotim și transportul pt. când le comanzi separat din diverse surse, până la urmă oferta firmei Food d’Or este chiar ceva mai convenabilă. Dar să revin la weekendul minunat petrecut la lacul Konstanz.

Vreau să va spun că am fost profund impresionată de omul de știință Ștefan Lanka, dar la fel de mult și de OMUL Ștefan Lanka. Și nici nu avea cum să fie altfel. În momentul când a intrat el în încăpere, totul a căpătat o dimensiune liliputană. Imaginați-va un “urs” de aproape doi metri, care radiază o forță și o suveranitate extraordinare, dar în același timp are un zâmbet prietenos, uneori șăgalnic, o privire deschisă, o voce caldă și o atitudine calmă, empatică și total zen. Mi-a amintit pe undeva de dragă de Crina Vereș a noastră. Pe lângă multitudinea de cunoștințe și informațîi transmise vineri, sâmbătă și duminică (sută de informații pe minut, că abia apucăm să luăm notițe, darămite și să mai prelucrăm informația), m-a impresionat profundă lui autenticitate și umanitate, adică este exact așa cum mi l-am imaginat după ce i-am citit cărțile și i-am vizionat prelegerile pe internet. Sper să-mi fac timp să aprofundez toate inspirațiile și sursele numite de el.

Am cunoscut-o și pe mama lui, care a participat împreună cu noi la prelegere și la seminar, iar în pauză am ajutat-o la servit cafea. O persoană adorabilă, caldă și bună, la despărțire ne-am îmbrățișat și am schimbat numere de telefon și adrese, cu promisiunea mea că la vara vin s-o vizitez cu toată familia. În pauzele de la seminar am fost cu toțîi la masă de prânz, iar eu am profitat de ocazie că să mă așez mereu lângă ea. Mi-a povestit multe chestii drăguțe din copilăria lui Ștefan Lanka și din viață lor, dar și despre toată suferință prin care au trecut datorită stigmatizării fiului ei din momentul când acesta a început să deranjeze sistemul. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că abia de câțiva ani -după moartea soțului ei- a început și ea să se implice în ceea ce face fiul ei, deoarece înainte de asta soțul ei fusese mulți ani de zile foarte “supărat” și dezamăgit din cauza că -în ochii lui- fiul lui își aruncase la gunoi viață și carieră prin decizia de a înota împotriva curentului.  Ce păcat că nu a avut și el bucuria de a realiza ce om minunat a devenit copilul lui!

lângă Ștefan Lanka, omul datorită căruia copilul meu este nevaccinat și sănătos

I-am povestit drăguței doamne ce fac și eu că să ajut părințîi să iasă din dogmă vaccinării, relatandu-i că uneori mă plimb noaptea pe străzile și prin orașele vecine și împart flyere și manifeste antivaccinare la cutiile poștale, i-am povestit de blogul meu, de traduceri, de tot efortul pe care-l investesc în muncă de informare pentru alți părinți, accentuând pe faptul că fiul ei mi-a fost și îmi este o mare inspirație, apoi i-am mulțumit din suflet pentru acest “dar divin” pe care ea l-a făcut omenirii și pentru faptul că a demonstrat că un copil iubit devine întotdeauna un adult autentic și iubitor de adevăr! Am simțit că a fost impresionată și fericită să vadă în direct efectul muncii fiului ei! Când i-am mai arătat și poză lui David cu cuvintele “copilașul asta îi datorează fiului dvs. sănătatea perfectă de care se bucură”, au podidit-o lacrimile.

La final, i-am povestit că adusesem la mine și vreo 100 de flyere despre moartea cerebrală și fraudă donării de organe, cu intenția de a le răspândi prin orășelul lor, pe la cutiile poștale, dar nu mai apucasem, fiindcă în fiecare seară mersesem la restaurant cu toți participanții și eram obosită, iar dimineață mă trezisem devreme că să nu intarzii la seminar. Nu voiam să mă întorc cu ele acasă și i-am arătat pungă în care le aveam. Cu o elegantă deosebită, mi-a luat pungă din mâna și a spus: “Ei, la vârstă mea trebuie să mă mențîn în formă, așa că sunt convinsă că nu-mi vor strică niște plimbări de noapte prin Langenargen”.

Voi reveni cu luarea de poziție a lui Ștefan Lanka în urmă istoricei erori judiciare din procesul cu virusul pojarului. De asemenea, voi încerca să va traduc și esențialul prelegerii lui Ștefan Lanka despre istoria medicinei și direcția greșită în care s-a dezvoltat medicină, precum și despre teoria infecției și conceptul eronat de “virusuri patogene”. Până atunci, va las cu o fotografie făcută într-o pauză la seminar.

 

Mulțumim Felicia.

Te iubim și Felicitări pentru tot ce faci pentru semenii tăi !!!

sursa: http://piersicuta.blogspot.ro/2015/03/pe-pariu-că-pretinsul-virus-rujeolic-nu.html#more

Boriska, băiatul care a uimit savanţii şi care zice că a trăit pe Marte

Boris Kipriyanovich din Rusia, copilul care spune ca a trait pe Marte

Boris Kipriyanovich din Rusia, copilul care spune ca a trait pe Marte

Povestea unui băieţel neobişnuit din Rusia, pe nume Boris, a atras atenţia lumii întregi acum câţiva ani. Născut pe 11 ianuarie 1996 în oraşul Volzhsky, şi-a uimit părinţii încă de la naştere. Mama lui, Nadejda Kipriyanovich, un dermatolog într-o clinică de stat şi tatăl băiatului, un ofiţer pensionat, au fost surprinşi să constate că în familia lor venise un băieţel care nu era ca toţi ceilalţi.

Mama lui povesteşte despre venirea pe lume a băiatului: “Totul s-a întâmplat atât de repede, nici măcar nu am simţit vreo durere. Când mi-au arătat copilul, acesta se uita la mine cu o privire de adult. Ca medic, ştiam că bebeluşii nu-şi pot concentra privirea asupra obiectelor. Cu toate acestea, micuţul meu copil se uita la mine cu ochii lui mari şi căprui”.

Când s-a întors cu el de la maternitate, femeia a început să observe lucruri foarte curioase la copil. Băiatul, pe care mama l-a numit Boris, nu plângea aproape niciodată. Copilul a rostit primul cuvânt când avea patru luni, şi a început să pronunţe cuvinte simple curând după aceea. La opt luni deja vorbea în fraze, iar la un an şi jumătate el nu avea nicio dificultate să citească titlurile din ziare. La vârstă de doi ani el a început să deseneze şi a învăţat cum să picteze şase luni mai târziu. Când a împlinit doi ani, a început să meargă la o grădiniţă locală, iar tutorii au observat imediat că băiatul avea o inteligenţă sclipitoare, competenţe lingvistice şi o memorie unică.

“Aveam un sentiment foarte ciudat că eram, pentru el, ca nişte străini cu care încerca să stabilească un contact, a precizat mama băiatului, potrivit Project Camelot.

Când Boris, sau Boriska cum îl alintau părinţii, a împlinit trei ani a început să le vorbească părinţilor săi despre univers.

“El putea numi toate planetele sistemului solar, chiar şi sateliţii lor, nume şi număr de galaxii. La început a fost foarte înfricoşător, m-am gândit că fiul meu era ieşit din minţi, dar apoi am decis să verific dacă aceste nume există cu adevărat. Am luat câteva cărţi de astronomie şi am fost şocată să aflu că băiatul ştia foarte multe despre această ştiinţă”, a povestit Nadejda.

Zvonurile despre copilul astronom s-au răspândit repede în tot oraşul, iar băiatul a devenit o celebritate locală. Mulţi erau curioşi să afle cum de poate şti atât de multe acest copil. Boriska dorea să le spună oaspeţilor săi despre civilizaţiile extraterestre, despre existenţa în preistorie a unei rase de oameni înalţi de trei metri, despre clima viitorului şi despre schimbările la nivel mondial.

La un moment dat, Boriska a început să le spună oamenilor despre păcatele lor. El se ducea la cineva pe stradă şi îi spunea să renunţe la droguri, sau le spunea bărbaţilor adulţi să nu îşi mai înşele nevestele etc.

Nadejda a observat mai târziu că micuţul se simţea rău înainte de producerea unor dezastre. “Când s-a scufundat submarinul Kursk, avea dureri peste tot. El a suferit în timpul luării de ostatici de la Beslan, a refuzat să meargă la şcoală în zilele acelui atac oribil”, a declarat mama băiatului.

Când a fost întrebat despre sentimentele sale din zilele crizei Beslan, Boris a povestit: “A fost ca o flacără care ardea în interiorul meu, am ştiut că povestea din Beslan va avea un sfârşit oribil”.

Boriska a atras şi atenţia cercetătorilor ruşi iar specialiştii de la Institutul de Magnetism al Pământului şi Unde Radio al Academiei Ruse de Ştiinţe s-au dus şi au examinat aura băiatului care s-a dovedit a fi neobişnuit de puternică.

Profesorul Lugovenko afirma că există unele dispozitive speciale care pot măsura unele abilităţi extrasenzoriale ale oamenilor. Oamenii de ştiinţă moderni din întreaga lume efectuează lucrări ample de cercetare în acest domeniu care nu este atât de uşor de descifrat precum cercetarea lucrurilor de la suprafaţa corpului uman. De altfel, oameni care posedă abilităţi unice s-au născut pe toate continentele din lume, susţine omul de ştiinţă. Astfel de copii sunt numiţi “copii indigo” de către cercetătorii, a adăugat acesta.

“Boriska este unul dintre ei. Mulţi au spirale ADN modificate, care le dau un sistem imunitar incredibil de puternic, putând învinge chiar şi SIDA. Am întâlnit astfel de copii în China, India, Vietnam şi aşa mai departe”, a precizat Lugovenko.

“Când l-am prezentat pe băiatul nostru mai multor oameni de ştiinţă din diferite domenii, inclusiv ufologi, astronomi şi istorici, toţi au fost de acord că ar fi imposibil ca el să inventeze toate acele poveşti. Boriska folosea limbi străine şi termeni ştiinţifici, despre care spunea că sunt de obicei folosiţi de către specialiştii care studiază aceasta sau cealaltă ştiinţă particulară”, a declarat mama lui Boris.

În diversele culturi s-a tot discutat subiectul nemuririi sufletului, iar Boriska pare să confirme această teorie. Băiatul susţine că trăim veşnic şi îşi aminteşte scene şi evenimente din viaţa lui trecută de pe Marte. Specialiştii au precizat că el deţine informaţii pe care nu ar avea de fapt de unde să le ştie.

Băiatul ştia totul despre viaţa de pe Marte, despre locuitorii săi şi zborurile lor spre Terra, despre oraşele megalitice ale civilizaţiei marţiene, navele lor spaţiale şi zborurile lor către diverse planete, sau despre civilizaţia lemuriană, despre care ştia multe detalii pentru că se întâmplase să coboare acolo de pe Marte. Informaţiile despre civilizaţiile preistorice sunt deseori respinse de către unii cercetători, în ciuda relicvelor care datează din epoci atât de îndepărtate încât teoria lui Darwin rămâne incapabilă să le explice existenţa.

Un jurnalist rus a vorbit cu băiatul despre cunoştinţele şi experienţele sale unice:

     Boriska, chiar ai trăit pe Marte cum se spune pe aici?

     Da, este adevărat. Îmi amintesc acea perioadă, aveam 14 sau 15 ani. Marţienii duceau mereu războaie aşa că am participat de multe ori la raiduri aeriene cu un prieten de-al meu. Puteam călători în timp şi spaţiu zburând în nave rotunde, dar observam viaţa de pe Pământ în nave triunghiulare. Navele marţiene sunt foarte complicate. Ele sunt pe straturi.

     Există viaţă pe Marte acum?

     Da, există, dar planeta şi-a pierdut atmosfera cu mulţi ani în urmă ca urmare a unei catastrofe globale. Dar marţienii încă mai trăiesc acolo, în subteran. Ei respiră bioxid de carbon.

     Cum arată aceşti marţieni?

     Oh, sunt foarte înalţi, mai mult de şapte metri. Ei posedă calităţi incredibile.

Se pare că marţienii inspiră gaz, însă aici, odată ce ai acest corp trebuie să respiri oxigen. Marţienilor nu le place aerul de pe Pământ pentru că provocă îmbătrânirea. Marţienii sunt relativ tineri, de aproximativ 30-35 de ani, susţine băiatul.

Boriska a vorbit mai în detaliu despre OZN-uri: “Am plecat şi am aterizat pe Pământ aproape instantaneu!. Este compus din straturi. 25 % – strat exterior, făcut din metal dur, 30% – al doilea strat e făcut din ceva asemănător cu cauciucul, al treilea de 30% – din nou din metal. În final 4% e compus dintr-un strat special magnetic. Dacă încărcăm acest strat magnetic cu energie, aceste maşini vor putea zbura oriunde în univers”.

Boriska a povestit că atunci călătorea destul de des pe Pământ pentru a face comerţ, precum şi în alte scopuri de cercetare. Totul se întâmpla pe vremea civilizaţiei lemuriene. De altfel, băiatul povesteşte că avea un prieten Lemurian care a fost omorât chiar în faţa ochilor săi: „O catastrofă majoră a avut loc pe Pământ. Un continent gigantic a fost înghiţit în apele învolburate. Apoi, brusc, o stâncă masivă a căzut pe prietenul meu care era acolo. Nu l-am putut salva. Suntem destinaţi să ne întâlnim la un moment dat în această viaţă”, îşi aminteşte Boriska. Băiatul trăieşte întreaga poveste a căderii Lemuriei ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Lemuria a dispărut acum câtva zeci de mii de ani şi se pare că lemurienii aveau înălţimea de 9 metri.

Băiatul a vorbit şi despre boala oamenilor: “Boala vine din incapacitatea oamenilor de a trăi în mod corespunzător şi de a fi fericiţi. Trebuie să îţi aşteptaţi jumătatea cosmică. Un om nu ar trebui să se implice şi să încurce în destinele altor oameni. Oamenii nu ar trebui să sufere datorită greşelilor din trecut, ci să înţeleagă ceea ce le este predestinat şi să încerce să ajungă la acele înălţimi şi să facă paşi spre îndeplinirea visele lor. Trebuie să fie mai sensibili şi mai inimoşi. În cazul în care cineva te loveşte, îmbrăţişează-ţi duşmanul, cere-ţi scuze şi îngenunchează în faţa lui. În cazul în care cineva te urăşte iubeşte-l cu toată dragostea şi devotamentul tău şi cere-i iertare. Acestea sunt regulile iubirii şi smereniei. Ştii de ce au murit lemurienii? Ei nu au vrut să se mai dezvolte spiritual şi astfel s-a rupt unitatea planetei lor. Ei s-au rătăcit de la calea predestinată, distrugând în acest fel integritatea planetei. Calea magiei duce la o înfundătură. Iubirea este adevărata magie!”

Mama lui Boris a explicat că nimeni nu l-a învăţat vreodată aceste lucruri. „Uneori, el stătea în poziţia lotus şi începea să ne spună fapte detaliate despre Marte, sistemele planetare şi alte civilizaţii, care de fapt ne-au nedumerit. Cum poate un băieţel să ştie astfel de lucruri?”, întreabă femeia.

Articol de Andrei Pricopie,

sursa: http://epochtimes-romania.com/news/faceti-cunostinta-cu-boriska-baiatul-care-a-uimit-savantii-si-care-zice-ca-a-trait-pe-marte—214040

Cum ne putem programa copiii?

Părinții își pot programa copiii să reacționeze la diverși factori deși aceștia nu ar produce nimic fără prealabilă programare sau sugestionare.

Exemple:

– Nu bea rece că faci roșu în gât

– Nu stă pe pietre sau iarbă că răcești

– Nu stă în vânt/curent/fără fes căci faci otita

– Nu mânca xxxx că o să te strici la burtă

– Nu stă prea mult în apă căci răcești

– Nu mânca dulciuri că faci carii

– Nu te duce la cutare că are gripă și o iei

– Nu te cățără că o să cazi

Cum negațiile nu sunt percepute de suconstient mesajele acestea devin:

– Când bei rece că faci roșu în gât

– Când stai pe pietre sau iarbă răcești

– Când stai în vânt/curent/fără fes faci otita

– Când mănânci xxx te strici la burtă

– Când stai prea mult în apă răcești

– Dacă mănânci dulciuri faci carii

– Dacă iau contact cu cineva ce are gripă o iau și eu

– Mă catâr, deci o să cad.

Că urmare copiii ajung să reacționeze la acești stimuli căci au fost condiționați prin sugestie să o facă. Trebuie să învățăm să evităm condiționările și să le înlocuim cu alte afirmațîi neutrale sau pozitive.

Nicol: “Copilului meu îi place mult să se cățere, soțul mereu îi spune: “o să cazi”, când sunt în preajma, mereu încerc să anulez această afirmație și cred cu tărie în ce zic. În parc niciodată nu-i zic, “ai grijă să nu cazi”, ci “fii atent!!”.

O femeie condiționată de mică să facă roșu în gât când bea rece sau mănâncă înghețată a încetat să le mai facă de îndată ce a înțeles – cu ajutorul Noii medici germane – că le făcea doar din cauza sugestionarii. Sugestionarea e valabilă și la gripă și alte boli “molipsitooare:  “bântuie gripă, aoleu”.

De aceea mass media nu uită să ne aducă aminte în fiecare iarnă/toamna că bântuie gripă.

Creierul este doar un instrument material la dispoziția sufletului care controlează organelle și duce semnalele nervoase la suflet, similar cu procesorul dintr-un pc.  Sufletul da comandă la creier ce să facă și nu invers. Procesorul la un PC nu simte, nu gândește, nu știe nimic. Nici creierul nu simte, nu gândește, nu știe nimic…  este un procesor cu memorie doar… are nevoie de un software și de un progarmator. În creier nu este niciodată cauza a ceva … ci numai în suflet… sufletul este software-ul… creierul face numai ce îi dictează sufletul, tot așa cum procesorul nu face nimic altceva decât ceea ce îi dictează softul. Creierul e doar oglindă sufletului, softul se programează cu cuvinte, sufletul se programează tot cu cuvinte. Programul “îți activez mucoasa faringerlui/amigdalele/laringelui” este deja pe harddiskul sufletului și este pornit atunci când este dată comandă asociată progamului respectiv: băut rece /mâncat înghețată. Același program este pornit în mod natural de la o sperietură… acest program fiind BIOS-ul sau Windowsul PC-ului. Programul activat de băutul rece este un shareware extra programat de părinți, societate, omul respectiv (datorită crezurilor sale de programare). De acest program nu avem nevoie, dar cineva binevoitor ni l-a așternut în memoria sufletului.

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Toată creația este făcută prin cuvinte. Cuvintele sunt limbajul de programare a sufletului.

Material preluat de pe: http://sănătate.findtalk.biz/t3942-sugestionarea-negativă-de-către-părinți-și-societate#14995

Mulțumim !!!

 

Din Comentarii:

Pentru suflet nu există nici o diferența între un conflict real și unul imaginar. Creierul nu poate gândi și nici simți, deci nu are nimic de a face cu astea. Noi nu suntem creier, ci suflet.

Cel mai bun exemplu este un film de groază, care te poate speria că și ceva real. Sau frică de o boală care îți produce exact simptomele acelei boli. Credință în ceva îți creează realitatea respectivă. Sugestia și autosugestia nu au nevoie de conflicte/DHS, așa cum știm și de la hipnoză.

O femeie condiționată de mică să facă roșu în gât când bea rece sau mănâncă înghețată a încetat să le mai facă de îndată ce a înțeles – cu ajutorul Noii medici germane – că le făcea doar din cauza sugestionarii. Sugestionarea e valabilă și la gripă și alte boli “molipsitooare: “bântuie gripă, aoleu”

De aceea mass media nu uită să ne aducă aminte în fiecare iarnă/toamna că bântuie gripă.

Sugestia și autosugestia nu au nevoie de conflicte/DHS, așa cum știm și de la hipnoză. Ce s-a programat în suflet acesta somatizeaza. Sufletul poate suferi un șoc/DHS sau o programare negativă..efectul este același… numai formă cauzei este un pic diferită…

Nu poți înțelege ce am spus eu cu creierul /termenii /cunoașterea ta… căci gândești greșit /ai cunoaștere greșită /incompletă.. că să traduci ceva trebuie întâi să fi înțeles…

Îți recomand să cauți în youtube video-ui cu showuri TV cu hipnoză spectatorilor…este același principiu… nu e deloc “greu” căci aceste programe se pot vedea la miliarde de oameni și sunt reale… studenții la medicină fac multe simptome din bolile studiate..ipohondrii la fel

“Somatizarea” nu este nimic altceva decât derularea unui program din suflet în planul fizic..adică la nivelul corpului…drumul merge mereu prin creier …căci sufletul accesează corpul prin creier numai, tot așa cum software-ul poate accesa unitățile din calculator numai prin procesor…

Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim

Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea.

Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram.

Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a cobori în materie.

Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în teribilul joc al încarnării.

Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile.

Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului, să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile.

 

A-ţi trăi propria creaţie

De ce era nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru», pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar trăi.

 

Experienţă

Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria creaţie în materie.

În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă «ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

Treptele identificării

Corpul

Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fazăne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.

Rolurile

Apoi am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, înîncercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două,o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor si o parte întunecată, densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi fundamentale.

Emoţiile

Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre. Continuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.

Mintea

Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.

 

Aspectele Adevărului

Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială.

Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.

Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

Expansiunea adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.

«Cunoaşte-te pe tine însuţi», spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.

Dar pragul pe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă întreaspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea.

 

Poarta sacră

De câte ori nu am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete, integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi in templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului.

Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.

Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.

 

Aspectele Iubirii

Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început!

Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.

La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat.Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.

Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul pierdut! Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm înafarăceea ce ni se pare că lipseşte.

Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe. Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă.

Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri.

Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.

Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea esteinstrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă.

Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre.

Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.

Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece.

Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele,minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.

În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru interior.

Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte. Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată. Descoperim că «iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. Descoperirea  că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării.

Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!

 

Aspectele libertăţii

Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă.

Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior este ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat, aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.

Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine.

Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare.

Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?

 

Libertatea faţă de aspecte

Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii.

Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamnaîntotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări.

Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.

 

Eliberarea de emoţii

Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul emoţiei?

Atunci când suntem prezenţi în noi înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci putem alege dacă ne vomidentifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doaro vom observa până la dizolvare.

Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare.Eliberarea de emoţie! În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.

Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentămstarea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc.,nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi.

Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.

Eliberarea de identificarea cu mintea

Cel mai important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură decreatori conştienţi.

Descoperim repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem, astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.

La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, de catre şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta.

Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele. Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate.

Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită.

Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi laînstrăinarea de natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor.

De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

 

Adevăr şi libertate

Întotdeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor fără victimă. Noi am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.

Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre.

Adevărata libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat.

Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al credinţelor noastre.

Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie.

Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.

Dacă credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fimanipulaţi în numele unor false idealuri colective, în detrimentul propriei fiinţe, şi înnumele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.

 

Un fel de epilog

Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze.

Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.

Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfelam deschis calea şi pentru alţii. Căci, la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate. Noi Suntem Aceia!!!

 

Horia Turcanu

Sursa: www.calatoriainimii.net